De-a lungul timpului, «Conventul Universal de la Lausanne din 1875» a reprezentat efortul istoric făcut de unsprezece Supreme Consilii pentru a revizui și reforma «Marile Constituţii de la Berlin din 1786», pentru a armoniza diferitele ritualuri naționale prin adoptarea unei «tuileur» comun și pentru a semna un tratat de uniune, alianță și confederație, cu multe consecințe la nivel internațional.
 
Conventul a avut loc în perioada 6-22 septembrie 1875, cu participarea Supremelor Consilii din Anglia (și Țara Galilor), Belgia, Cuba, Franța, Scoția, Grecia, Ungaria, Italia, Peru, Portugalia precum și națiunea gazdă, Elveția. Însă delegatul Scoției, care reprezenta aici şi Supremul Consiliu al Greciei, a plecat înainte de închiderea Conventului, în final doar nouă ţări ratificând declarația de principii și convenţia de la Lausanne, cu toate că fuseseră deja aprobate în unanimitate.
Deşi în plen au fost discutate multe aspecte diferite, temerile legate de abordarea deistă a credinței într-un Principiu Creator pe de o parte, precum și abordarea teistă a credinței într-o Ființă Supremă pe de altă parte, au constituit atunci piedica principală în calea unităţii Ritului..
 
Conventul de Lausanne și premisele desfășurării acestuia, atât pe continentul european cât și în Statele Unite, precum și tensiunele apărute ulterior între unele puteri masonice, pot oferi celor interesaţi de acest subiect o remarcabilă imagine «din interior» asupra politicii noastre de relații externe.